Am intrat inchizand violent usa, trantind apoi cheile pe masa. M-am asezat la birou, aprinzandu-mi o tigara si punandu-mi picioarele pe dosarele imprastiate. Priveam fumul ce se inalta pana la tavan, risipindu-se peste tot in camera.

     Era atat de linisite, si totusi nu-mi puteam pune ordine in ganduri.

     Il auzisem deodata pe Jack spunand ca nu vreau sa vad pe nimeni, apoi se deschise usor usa. Era Eric. Se apropie calm de mine, sprijinindu-se cu ambele maini de birou. Ne-am privit pentru cateva secunde in ochi. Secunde in care am lasat fumul sa se indrepte spre el. Era ca pentru prima data cand il vedeam. Fumul ii scotea in evidenta culoarea intensa a ochilor ce  ma priveau cu o insistenta enervanta. Stiam ca tocmai ma aflam sub lupa sa, ca e pe cale sa-mi citeasca tulburarea, ca avea sa-si dea seama si asta ma scotea din sarite. Incepusem sa-mi masez usor tampla, schitand o durere sacaitoare, evitand un alt contact vizual.

     L-am auzit asezandu-se pe canapea. Stiam ca inca imi analiza miscarile, comportamentul. Doar pentru cateva clipe si-a ridicat privirea spre tavan incercand sa-si dea seama de ce ma fascineaza atat de tare fumul. Simteam ca se juca cu mintea mea, ca imi demascase nervozitatea din spatele acelei indiferente improvizata. Asteptam din clipa in clipa sa spuna ceva stupid, gen „tipu’ de la intrare nu prea a opus rezistenta” ori „esti murdara pe papuci. Da-ti picioarele jos de pe birou, nu vreau talpa ta pe dosarele alea.” In orice caz, ceva care sa ma enerveze si totodata care sa ma faca sa rad. Era felul lui de a-i arata ca-i pasa. De cele mai multe ori.

     – Te implici prea mult.

     L-am privit uimita. A trebuit sa-i vad privirea. Avea o nota de tristete. Poate si o usoara ingrijorare. Dar vocea ii era foarte hotarata.

     Tremuram. Stiam prea bine ca avea dreptate. Dar nu-mi dadusem seama ca lasasem atat de mult sa se vada ceea ce se petrecea in mine. Nici macar eu nu intelegeam. Nu m-as fi asteptat ca cei din jur s-o faca. Poate doar in privinta lui aveam suspiciuni. 

     Aproape ca amutisem. Incercam sa formulez un raspuns dar mi-era imposibil. As fi putut sa neg. Dar pe cine as fi pacalit? Asta insemna sa lupt impotriva propriei persoane, nu doar a sa.

     Pentru prima data ma simteam invinsa in fata lui.

     – Esti foarte buna in ceea ce faci. Poate chiar cea mai buna. Stii bine ca nimeni nu se indoieste de asta.

     – Atunci de ce s-a cerut ca altcineva sa preia cazul? l-am privit iesindu-mi din fire.

     – Probabil a intervenit ceva, probabil e nevoie de tine in alta parte.

     – Stii foarte bine ca n-am de gand sa renunt.Si cand imi propun ceva, o duc pana la capat.

     – Iti pui viata in pericol, Evelyn. Lasa-i pe altii s-o faca.

     – Nu mi-e teama. Si crede-ma ca am stiut cu ce voi avea de-a face cand mi-am ales meseria, dar multumesc oricum ca-mi porti de grija.

     – Nu e ca si cum ai fost data la o parte. Ai incredere. Va fi pe maini bune.

     – Nu e vorba e incredere ori protectie.

     – Uite ce nu inteleg. Ai avut mii de cazuri pana acum, dar niciunul nu te-a adus in starea aceasta.

     – Nu e ceva ce-as putea explica. Tot ce stiu e ca nu ma pot opri aici.

http://www.youtube.com/watch?v=VA770wpLX-Q&feature=BF&list=FLDf0d4R2ur_4&index=1

Anunțuri

~ de Alinaaa pe Martie 29, 2011.

Un răspuns to “…”

  1. […] O, suflet trist, de ce-mi zambesti? […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: