Calatorie spre mine insami

Somnolenta zilelor de toamna se raspandi din nou.

Lumea de afara nu era decat un glas de ape dezlantuite. Lumea oamenilor, cu zgomotele si vorbele ei, se indepartase peste orizontul amintirii ca o alta viata, lasata dincolo de moarte.

Mi-am pus usor capul pe perna, cerand somnului uitare. Sunt plaiuri peste care mereu ti-ai dorit sa zbori si, oricat ai cadea, dorinta iti mistuie intreaga fiinta. Visul imi ramase singurul si cel mai duce refugiu. De aceea, veseaza cat poti, iar daca poti… nu te mai opri din visare.

Am incercat sa-mi deschid ochii, dar parea atat de greu. N-as fi vrut sa vad realitatea, insa simteam nevoia de a ma imbata in vraja sa. Dupa o lupta intre intuneric si lumina, intre descurajare si vointa,  am invins, privind uimita in jurul meu. Eram intr-o biblioteca antica si, patrunzand mai adanc in inima acesteia, am gasit un birou pe care se asezase praful. Acolo se mai afla o carte deschisa, cu foile ingalbenite de toamna si o calimara in care se scalda o pana alba, asemanata cu aripile ingerilor. Incercam sa citesc ceea ce un visator a asternut in cartea ce parea atat de mareata in ochii mei, insa nu puteam intelege, desi scrisul imi era cunoscut. Putin dezamagita de nepuntinta mea, a unui simplu muritor, aflat in fata unui jurnal a unui etern scriitor, am dat pagina, scuturand de pe degete praful ca nisipul de pe plaja infinitului. Urmatoarea fila nu-mi infatisa nici o dificultate, caci nu scria nimic. Fara a intelege de ce, am atins-o si deodata aveam in mana pana imaginatiei mele si, fara sa-mi dau seama, am inceput sa scriu, fara a urmari macar firul unui gand ascuns. Cu fiecare cuvant ce-l scriam, imi era din ce in ce mai sete. Si totusi nu apa era leacul. Imi era sete de nebunie, caci filozofia este nebunia invinsa, nu absenta ei.

M-am ridicat zambind de pe scaun, ca eliberata din transa si am observat in spatele meu un potir de aur. Am vrut sa-l iau, sa-l ating macar, dar mi se parea prea mult. Patrunsesem intr-un loc necunoscut si ma simteam ciudat, caci nu stiam unde sunt.

O voce imi sopti sa beau, iar in ciuda refuzurilor, insista ca potirul meu a fost spart si ca doar atat a mai ramas din el:  licuarea.

 Acestea fiind spune, aripile visului meu s-au frant, iar eu m-am trezit cu gustul regretului pe buze, caci prin simplul gand de renuntare, am spart potirul visului meu.

PS: aceasta compunere nu a fost scrisa pentru blog, ci ca tema pentru romana ( de aceea apar si expresii ce nu-mi apartin). 

Anunțuri

~ de Alinaaa pe Ianuarie 8, 2010.

4 răspunsuri to “Calatorie spre mine insami”

  1. da..compunerea e absolut superba:X

    si poate ea nu a stiut sa o aprecieze in adevaratul sens al cuvantului … dar asta nu trebuie sa te descurajeze..pentru ca ..compunerea e chiar foarte frumoasa…si ea a zis acelasi lucru..

    dar intr-adevar…EA nu a intels sensul ei si cred ca e mai binee asa

    🙂

    :*

  2. Da Diddy, insa in acele momente as fi dorit sa-si dea seama, dar poate mai mult rau faceam. E mai bine asa dak stau bine sa ma gandesc #:-s

  3. Nu prea inteleg de fapt mesajul 😕
    Dar cred ca i se adreseaza acelei fiinte dragi noua …daca ar sti Doamna…

  4. frumos text

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: